William Golding - Imparatul mustelor

Cand incepi sa citesti cartea, nici nu iti poti imagina cum niste copii naufragiati pe o insula pot sa degenereze din inocenta in maturitate. Golding mi-a readus sentimentele din copilarie, cand mintea inca nu este coapta si percepem lucrurile noi dupa placul nostru, fara sa gandim in profunzime sau la consecinte. Insa cand stii ca lumea ta nu mai este guvernata de parinti, cand iti este foame si masa nu se pune, cand iti este frig noaptea sau cand iti este frica, cand nu mai ai mana si mintea protectoare a parintilor, copilul isi ascute instincul de supravietuire, si odata cu el si instinctul de dominare. Haosul nu mai este o alternativa, doritori sa guverneze linistea si siguranta, copii de pe insula incep sa intre in normalitatea unei socieati umane, creata de ei, fiecare cu functia lui, cei mai mici dintre ei fiind scutiti de munca fizica, protejati.
Ca mecanismul unui ceas cu constiinta, copii isi creeaza reguli, asemenea legilor din societate, reguli care sunt incalcate si care duc la haos iarasi. In lupta dintre Ralph si Jack, se contureaza temperamentul salbatic al lui Jack, partea animalica din el iese la suprafata. Ralph este mai practic si mai chibzuit, pe cand Jack este condus de instincte primordiale, neadecvat unei societati, nesupus nimanui sau nici unei legi. Desi cartea pare un joc de copii, este o oglinda a societatii, o manusa pentru civilizatie si pshihologia umana.
Mi se pare o carte trista, inca o marturie, chiar si fictiva, despre oameni si raul din noi. Orice lucru bun sfarseste intr-un mod tragic, orice lucru rau sfarseste la fel, un dezechilibru paradoxal cu care traim si astazi.