Undeva, o frunza cade

Cartea incepe acolo unde cuvintele nu se grabesc. Intr‑un loc tacut, in care nu se intampla nimic vizibil, dar totul se misca. Nu am stiut de la inceput ce poveste scriu. Am stiut doar ca trebuie sa ascult. Uneori, viata nu vorbeste tare. Nu anunta, nu explica, nu promite. Doar murmura. Iar cine se opreste suficient de mult, incepe sa auda.

Undeva, o frunza cade nu este o carte despre ce urmeaza, ci despre ce ramane. Despre iubirea care nu dispare odata cu absenta. Despre legaturi care nu cer sa fie vazute ca sa existe. Despre oameni care nu schimba lumea prin gesturi mari, ci prin prezenta.

Personajele acestei carti nu cauta raspunsuri. Ele poarta ceva mai vechi decat intrebarile lor. Asculta fara sa stie de ce. Gresesc. Tac. Merg mai departe. Si, fara sa‑si dea seama, lasa urme.

Am scris aceasta poveste ca pe o intoarcere. Nu spre trecut, ci spre un spatiu interior unde lucrurile nu sunt separate: viata si moartea, lumina si umbra, inceputul si sfarsitul. Acolo unde o frunza cade, nu inseamna pierdere, ci trecere. Nu cauta sensuri clare in paginile care urmeaza. Lasa‑le sa te atinga asa cum ating lucrurile vii: fara explicatie.

Daca, la un moment dat, vei simti ca nu mai citesti, ci doar stai, daca o tacere se va aseza intre randuri, daca vei avea impresia ca ceva din tine a fost vazut fara sa fie numit, atunci murmurul si‑a facut drumul.

Si nu vei sti exact cand - dar undeva, o frunza va fi cazut deja.

OPINIA CITITORILOR