Ale Tale dintru ale Tale... Marturii

Cand mi s-a propus sa scriu cateva consideratii la cartea de poezii Marturisiri a doamnei Adriana Balan Popescu, priml lucru care mi-a venit in minte a fost faptul ca Dumenzeu a rasfatat-o cu increderea de a-si privi destinul cu seninatate. A asezat-o intre acei care au un vis de urmat si rar cunosc gustul dezamagirii. Viata a invatat-o sa renunte la lucrurile de care, cel mai adesea, oamenii se agata cu incapatinare si dand existentei sale o noima, iata, si-a facut din penel o spada, sa poata lupta impotriva mediocritatii spiritului. 

Si Dumnezeu i-a mai pus odata mana pe cap si a asezat-o langa un om mare, regizorul de teatru si film Horea Popescu. Om intre oameni, spirit ales, mester in cunoasterea sufletului omenesc, lumina cereasca din care a creat spectacole maiestrite cu adevarul vietii, opere care onoreaza istoria teatrului si cultura romaneasca, spre rusinea celor care, la sfarsit, l-au umilit. Si a plecat din Teatrul National dezamagit si plin de amaraciune. 

(...) Pentru Adriana, Horea a fost ca un port unde se invata si se simt cu adevarat absentele. Unde cunosc din nou malul, naufragiatii. Unde acosteaza, obosite, corabiile departarilor. O soapta-i departarea eternelor iubiri.

Si iata, prin volumul de poezii Ale Tale intru ale Tale, Marturisiri, autoarea Adriana Balan Popescu se intoarce in port. Ca o corabie neinvinsa de ape. Se intoarce sa retraiasca ca o silueta a seprantelor, ca o umbra: imi spal trupul de ranile pustiirii/ din sufletul meu. Ca o umbra, o umbra, sange si epiderma.

Prin tagaduire si smerenie se intoarce in port, sa retraiasca intru spirit, depasind uratul acestei lumi, plina de pacate si de desertaciune. Deschizandu-si sufletul, pentru a primi Revelatia divina. Cred/ pot inca/ sa cred/ in lumina/ duioasei/ rugi/ din cer.

OPINIA CITITORILOR